Ce repede trece timpul … parca ieri am scris in ultimul articol “2 luni (ieri)” iar maine face 4 luni.

Nu imi pot imagina cum pentru el astea 4 luni de zile reprezinta o viata intreaga.

Am zeci de intrebari la care nu imi voi gasi niciodata raspunsuri: ce amintiri a inmagazinat de pe o zi pe alta in astea 4 luni si de ce le va uita? ce il face sa persevereze in incercarile de comunicare cu noi, adica vede pe zi ce trece ca tot nu reuseste …  de ce nu renunta? daca toti copii sunt niste ingerasi de ce viseaza urat? astea sunt doar 3 din zecile de intrebari ce imi rascolesc mintea.

Oricum este un tip foarte simpatic. Am simtit de mic resposabilitatea cresterii unei fiinte avand animale domestice dar el este altceva … in prima faza te astepti sa fie o chestie care mananca, isi face nevoie si doarme si astea pana creste destul de mult cat sa-si permita efortul de a incerca sa vorbeasca, sa se ridice in fund, sa mearga … dar nu el este o persoana din prima zi, are personalitatea lui, toanele lui, poftele lui, cerinte si placeri dar stie sa te si rasplateasca cu cat de putin poate el … un zambet … dar pentru el este tot ce are mai scump.

Scriu si in acelasi timp intrebari imi vine in minte: de ce crestem si uitam valoarea unui zambet, de ce uitam sa ne bucuram si la lucruri simple cum ar fi zambetul din ochii unei fiinte ce inca nu a aflat ce inseamna ipocrizia si minciuna, o fiinta ce te iubeste pentru ca ii esti aproape, pentru ca vocea si chipul tau ii sunt cunoscute, ca ii alini durerile la pieptul tau sau ca-l linistesti cand ii vorbesti la ureche … il simti cum pulsul i se accelereaza, respiratia este din ce in ce mai rapida si sacadata, pupilele i se dilata si se uita intr-un loc fix panicat iar tu ii pui mana pe cap, il privesti in ochi, ii zambesti si simti cum se linisteste si iti zambeste si el … esti langa el si pentru el altceva nu conteaza … de ce crestem daca toate astea ajung sa nu mai existe ca valori in mintea noastra si nu ramanem mici sa ne bucuram de ele la nesfarsit …. iti ramane un nod in gat  si iti dai seama ca toate astea se datoreaza noua si ca suntem niste fiinte supraevaluate datorita faptului ca suntem in varful piramidei si nu ne permitem sa ramanem la acel stadiu ce acum il consideram inocent si inconstient, iar atunci reprezenta viata noastra. Pana mai ieri nu exista nevoia de a avea cea mai frumoasa masina, nevoia de avea cea mai mare casa , nevoia de a avea cea mai frumoasa iubita si nu consideram ca fericirea este de fapt o viata lipsita de griji … pana mai ieri totul se rezuma la fericirea din sufletul tau nu in ochii celor din jur.

Il invidiez sincer … si am sa incerc sa-l fac sa-si pastreze aceea inocenta si inconstienta din primele zile cat mai mult cu putinta … sa fie fericit pentru ca merita si va recomand si voua sa faceti la fel … nimeni nu merita sa creasca dar daca tot este inevitabil sa fie cat mai greu si sa ramanem copii cat mai mult cu putinta.

Si daca as fi fost copil in continuare sunt sigur ca mosului asta i-as cere: vreau sa raman copil pentru totdeauna.